Te-am smuls din beznă a unui drum rece,
Sub orbitoarea farurilor gheară,
Un ghem de viață cu ochii-abia deschiși,
Pășind timid din prima ta chimeră.

​Au curs de-atunci doisprezece ani de umbră,
Dar boala-ți roade carnea fără milă,
Kira, mănunchi de taină și suspin,
O stinsă stea, frumoasă și fragilă.

​În pat, tăcut, încă-ți mai simt eu labele
Cum mă împing prin somnul tău mut,
Un reflex stins din vremurile calde,
Rămas zălog pe-un țărm deja pierdut.

​Iar colțul tău de lângă poartă, unde
Te mai mângâie soarele-n tăcere,
Va fi al tău pe veci când vei fi moartă —
Un altar sacru zidit doar prin durere.