Era odată, într-o casă veche,
Un liliac ce nu înflorea nicicând.
Peste poieni stătea de veghe
Și se-apleca la câte-un vânt.

Era acolo, neclintit de vreme
Și își ducea firescul demn.
La geam, stătea să se rezeme
De un pervaz micuț de lemn.

Nu întrezărea icoane pe perete,
Nici rugăciuni nu auzea în șoaptă.
Copiii casei mai lăsau pachete,
Trecând, în grabă, pe la poartă.

La sobă, gura ușii se deschise,
Mocnea un foc și surd și lin.
Pe masă, pâinea se întărise
Și ceaiul era doar pelin.

Privind în gol, bătrânul liliac
Văzu o mamă cum ducea
Povara grea, cea fără leac,
Sfâșietoare suferința îi era.

Acum se adunau toți frații,
Îngenuncheați de boala cruntă,
Veneau în cuibul ei cu toții
Să își sărute maica sfântă.

Lângă patul ei, pruncii implorau
Și se rugau lui Dumnezeu, tacit;
Să-i curme chinul nu puteau,
Nici să ridice trupul cel slăbit.

Ochii mamei își pierdeau sclipirea,
Ca frunzele ce cad dintr-un copac
Și a lăsat, pe moarte, moștenirea,
Un schimb etern cu florile de liliac.

Adesea iorgovanul suspina
Și-o lacrimă-i curgea la rădăcină
Și pic cu pic, stăruitor umplea
Cu flori și cu miresme-a lor grădină.

Atunci au înțeles că liliacul
Nu înflorise-n casa fără Dumnezeu,
Ci-n ruga lor și-n dragoste, la sânul
Și căpătâiul mamei ce-i la greu.

Azi, liliacul, înmugurit de ani și ani
Privește casa-n care mama a murit
Și-adună frații în pridvor, orfani
Cu florile-i mov, de-a pururi înflorit.