Te-ai zămislit din lut și din pământ,
Un trup fragil din carne și din dor,
Cu pieptul ars de soare și de vânt
Și pulsul cald al propriului popor.

Am visat că ți-au crăpat coastele.
Din pieptul tău curgea sânge și puroi.
Te-au pus la zid, mânjindu-ți numele,
Istoria și neamul cu noroi.

Te-au aruncat în vetre de războaie,
Cu brațul dârz, ca un străvechi titan,
Lăsându-te să înfrunți puhoaie,
Cu sevă pură de dac și de roman.

Dar ai rămas rănită, bătrână și albă.
În brațe-ți cuprindeai spuza de eroi.
La gâtul tău, purtai precum o salbă
Pe cei picați pe frontul de război.

Apoi, te-au dus la doctorii vremii
Să-ți vindece oajda prin demnitate,
Și ți-au prescris rețete, însă șoimii
Ți-au cusut pe buze cuvântul libertate.

Te-au oblojit cu pânze vechi de lână,
Turnând pe răni doar miere și pelin,
Sperând că trupul tău o să rămână
Legat curat sub giulgiul plin de chin.

Atunci credeai că din durerea ta,
Prin plăgile de doftorii acoperite
Nu va zămui, nu se va înfrupta
Poporul tău, cu leacuri otrăvite.

Târâtu-te-ai prin văgăuni și lanuri
Și ciungă, și șchioapă, alene ai răzbit.
Cu inima legată-n zale, în chinuri
Ai făurit o țară cu sufletul zdrobit.

Ai renăscut din nou, dar nu întreagă,
Ți-au spus că-i pace, însă nu era.
Știai că simțul de român încă mai leagă
Dorul de neamul străbun ce ne încerca.

Ți-au spus democrație și tu ai zâmbit.
Te-ai ancorat cu gândul că-ți va fi bine.
Ți-ai pus nădejdea de-a nu mai fi robit
De frații ce privesc spre cer, nu înspre tine.

Au trecut anii, însă visul meu de-atunci
Nu mai e despre tunuri, gloanțe și uzură,
Ci de încălcarea biblicelor porunci
În democrația umbrită de cenzură.

Azi, nu mai suferi pe câmpul dur de luptă,
Ți s-au uscat și rănile. Azi nu mai sângerezi.
Duci un conflict tacit pe-o margine abruptă
Și ai uitat, iubită țară, cât de mult valorezi.

Rămâi între lumi, între neam și glie,
O mamă încercată, draga mea România.
Rămâi c-o rană vie-n haina-ți de mătase,
O, România, elegie a virtuții noastre!