Lăsasem în umbră un ultim cuvânt,
Se vrea lumină, nu o răzbunare,
Un testament trimis încet spre vânt,
Despre o mare, mută consumare.

Te-am vrut un zeu, o lipsă, un blestem,
O obsesie ascunsă sub pleoape,
Prin labirinturi de tăceri te chem,
Să fii departe și tot atât de-aproape.

În fiecare gest te-am căutat,
Zidind altare dintr-o neputință,
Un chin frumos, etern mărturisit,
Ce-a ars din mine o ultima credință.

Dar astăzi văd, prin fumul ce s-a stins,
Că n-am iubit un om, ci o iluzie deșartă,
Cercul de foc în care m-ai cuprins
Se prăbușește-ntr-o ultima concluzie nefastă.

Nu te mai strig și nu te mai acuz,
Privesc spre noi cu mintea clară și mai rece,
Un dor născut din propriul meu refuz,
Ce-a fost un chin, iar astăzi pur și simplu îmi trece.

Ne-au devansat și patima și anii,
Suntem doar doi străini cu suflete nepereche,
Ce nu-și mai caută prin umbre viitorul,
Ci doar un petic de cer aspru și rece.

Rămâne în urmă tot ce-a fost furtună,
Cuvinte grele, nespuse la timp,
Acum doar liniștea ne adună,
Într-un etern și neatins anotimp.

Mergi înainte, nu privi înapoi,
Iertarea e puntea pe care mai pășim,
Nu mai există „noi” sau „grupuri de doi”,
Ci doar libertatea de a ști să pătimim.