Părinții-i dorm sub cruci, în cimitir,
Iar el rămase singur și orfan,
Copil sărac, cu chipul de martir,
Rătăcitor pe-un părăsit maidan.

La margine de drum, flămând, gonit,
Un câine slab se târâia prin vânt;
Purta credința-n cel ce l-a rănit
Și-o foame grea în trupul lui cel frânt.

S-au întâlnit sub castanul înfrunzit,
Doi pribegi fără casă și hotar;
Copilul l-a privit și i-a zâmbit,
Și i-a întins, sfios, singuru-i dar.

Doi oropsiți, sub cerul fără milă,
Și-au împărțit și foamea, și amarul;
El îi dădea din pâinea lui puțină,
Iar câinele îi purta, retras, calvarul.

Băiatu-i povestea de-a lui mamă,
De casă, de tată și de povață.
Câinele-i ședea la piept cu teamă,
Scut îi era prin viața șugubeață.

Dar într-o iarnă, trupul lui plăpând
N-a mai putut să biruie prin ger;
S-a stins încet, cu mâna tremurând
Pe blana lui, cu ochii către cer.

L-au dus apoi în vechiul țintirim,
Lângă părinți, sub brazda grea de lut;
Dulăul păzitor, rămas iar anonim,
N-a vrut să plece de la cel pierdut.

Au curs zăpezi și ploi peste mormânt,
I-au stors puteri și lacrimi i-au secat,
Dar el păzea același petic sfânt,
Un legământ de prietenie ne-ntinat.

Se-ncărunțise blana peste ani,
Iar pasu-i devenise tot mai rar;
Stătea culcat pe frunze de castani,
Veghea tăcut propriului altar.

În ultima lui iarnă, către seară,
S-a strâns încet la piatra lui de veci;
Și-a stat sub ramuri, ca odinioară,
În frigul mut al nopților prea reci.

Și-a culcat tâmpla albă pe țărână,
Acolo unde l-așteptase-un veac;
Iar zorii i-au găsit, mână în mână,
Sub rădăcina castanului sărac.

Doi pui s-au stins în universul diafan:
Un pui de om și-un pui de câine-orfan...