Cinci ani de umbră, de când ai plecat,
O, Alexandru, suflet călător,
Dar doliul din pieptul meu s-a preschimbat
În mii de poeme și pagini de dor.

Din pragul de lacrimi al celor patruzeci de zile,
Când negrul voia să mă strângă în jaf,
O mică ființă cu calde priviri, cu lumini în pupile,
M-a scos din genune, din plâns și din praf.

Prin parcuri, sub arbori, cu îngerii verzi,
Pășim zi de zi într-un ritm așezat,
Și-n piața lumii, dincolo de corvezi
Rațiunea îmi spune că Cerul m-a salvat.

Douăzeci de volume în focul durerii,
Am scris ca o torță în noaptea de veghe,
Să las o amprentă în pragul învierii,
Căci spiritul n-are în lume pereche.