Trebuie să iau autobuzul.
De obicei merg pe jos.
Azi nu. Mă grăbesc.

Sunt în golful de așteptare
cu alți naufragiați.

Soarele e la 32 grade C – apropiere de corpurile noastre.
Presimt o saunofobie.

Vine.
Galben-hodorogit
din lotul „Ocolul pământului de două ori”.

Nu-mi permit luxul așteptărilor.

Oprește, înghiontit.

La ușa din spate e o redută din 3 saci soioși.
Îndărătul lor, 2 oameni ai cavernelor urbane
și ai ghinionului social.
Reduta pare invincibilă.

Pornesc spre ușa din mijloc.

Privirea trece spre ușa din față, unde
3 pensionari se mișcă brownian.
Cel care cobora vrea să urce, iar cei care urcau vor să coboare.
Dansul senilității.

Timp de o clipă încerc să le prind pașii —
ca și cum ar exista o ordine ascunsă în mișcarea asta.

Îmi vor fi de folos.

Speranța de viață pare o cifră oficială
care nu mai are legătură cu corpul.

Urc.

Înăuntru: un zid trupesc-nădușit.
Geamuri aproape ermetizate – problema curentului care trage.
Mă simt într-un amfibiu cu 38 grade C.

Înaintez ca într-un Amazon, contra curentului.

Șapte stații.
Șeptarul dantesc.

Desfrânarea.
Lenea…

… am un lapsus.

Ca și cum ordinea lor nu mai vrea să rămână în cap, ci doar în corp.

Dar aici nu urci munți.
Urci oameni.

PRIMA STAȚIE – Invidia

Intră un pic de aer și un cărucior care orăcăie.
O mamă apatică îl împinge.

Pentru o clipă se face loc între corpuri.
Apoi, neloc.

Natalitatea e bună. O spun și indicii demografici.

Bancheta rezervată omulețului cu baston.
Cuplu de pensionari.

Privesc doi adolescenți sărutându-se între stații.
El își mută bastonul dintr-o mână în alta.

Căruciorul orăcăie din nou.

STAȚIA 2 – Lenea

Ușile se deschid plictisite.

Reduta de la 3 se prelinge.
Lavă la final de erupție.

Oamenii cavernelor, toropiți, pe șenuri de corpuri
emană o vigilență anapoda.

Căruciorul adoarme.

Într-un ultim efort se închid și ușile.

STAȚIA 3 – Mânia

Frână bruscă.

Autobuzul ne comprimă, lipindu-ne aproape de îmbrățișare.

Un icnet ne străbate de la ușa 3 la 1.

Ușile se deschid violent.
Împușcătură.

Coboară elevii.
Rămân în urmă înjurăturile.

O pensionară e sorbită de vidul exterior.

Pentru o clipă îmi umplu plămânii
și mă inundă Amazonul până la piele.

Căruciorul orăcăie revoltat.

STAȚIA 4 – Avariția și risipa

Căruciorul coboară
cu tot cu mamă și orăcăit

Urcă un acordeon cu un bătrân care nu-l cântă.
Îl frământă
Buton după buton.

Încearcă să înainteze

O doamnă cât o banchetă
e împotrivă
Are argumente solide

Încearcă în partea opusă

Are parte de opunere

Două bastoane de pensionari
se apără furibund
de insistență și de muzică.

STAȚIA 5 – Lăcomia

Acordeonul coboară.
Muzica are nevoie de spațiu.
Spațiul are nevoie de noi
Noi nu mai avem suficient pentru amândouă.

Ușile se închid ca o ventuză

STAȚIA 6 – Desfrânarea

Urcă 4 pensionari împinși de un om de bine.
Unul voia să coboare.
Nu contează.

Spațiul se recomprimă
E timpul îmbrățișărilor

O doamnă cu vârstă incertă
E propulsată spre redută
Oamenii cavernelor o primesc drăgăstos

Este un loc al așteptării,
al răbdării și
al timpului care ne lipește.

STAȚIA 7

Urc tot mai sus spre lumină.
Mă simt ușor, aproape mântuit.

Nu-mi mai amintesc al șaptelea păcat…

Autobuzul oprește.
C
obor.

Stația: „Mândrești”.