Doi străini îmi zguduie trupul,
mă sărută.
Și totuși, inima pare să-i cunoască.
Au mușcat din ei lupii timpului –
Mama, tata, grănicerii copilăriei.

Mamă, îți umblă trupul pe drumuri, Căutându-ți copiii și ziua, și noaptea.
Iarba și arborii ți-au crescut prin tălpi,
Cu frunze și flori să-ți panseze neputința.

Tată, tu lemne tot tai neîncetat,
Să faci aprig focul în vene.
Ploile ți-au scobit palmele,
În ochi lumina sfârâie, tremură.

Ție, tată, cuvântul ți-e aspru și suferi
De viscole ce vâjâie-n oase.
Îmi povestești cum boala, la noi în sat,
S-a așezat în oameni și-n sălcii.

Mamă, ți-am adus azi nepoții,
În brațele tale mă scufund,
Să pui sigiliu pe amintiri,
Să le trimiți când pleacă marinarii.

Acum nepoții vă mângâie singurătatea,
Râsul lor vă dezgheață din piepturi.
Dar oceanul aproape la ușă ne bate,
Să ne ducă înapoi – „sinistrații”.

La aeroport, pământul se crapă în două,
Un sunet de trâmbiță surzește în suflet.
Din brațele strânse ne taie pe muțește
Lumea nouă, lumea veche.

Mamă, îți umblă sufletul gol pe drumuri,
(Vecinii îmi spun că ai înnebunit)
Pașii tăi nu știu că am plecat?
Tu, tată, tot arunci lemne pe focu' din vene,
Și ai să te frigi prea tare-n suflet.

Mai lasă, matale, tată, văpaia
Și pune inima mamei pe arac.
Să ne vedem la anu', cu drag.