Am plecat din orașul în care luminile rămâneau aprinse mai mult decât oamenii.
În fiecare dimineață, aceleași clădiri mă priveau
ca niște martori care știau ceva despre mine
și refuzau să vorbească.

Am învățat să trăiesc printre zgomote.
Să numesc oboseala ambiție,
Si singurătatea independență,
iar rutina, stabilitate.

Ani la rând am crezut că mă construiesc.

Și poate chiar m-am construit.

Din ture de noapte,
din cafele băute prea repede,
din promisiuni pe care mi le făceam duminica
și le uitam până luni.

Priveam oamenii grăbiți și mă întrebam
unde ajung?

Nimeni nu părea să știe.

Nici eu.

Apoi a venit o zi în care am început să caut case.
Case cu ferestre mari,
cu liniște,
cu o bucată de cer care să-mi aparțină.

Nu pentru că voiam mai mult.

Ci pentru că începusem să obosesc
să am atât de puțin.

Și atunci am înțeles ceva ciudat:

toată viața căutasem un loc nou.

Un alt oraș.
O altă stradă.
O altă ușă.

Ca și cum fericirea ar fi avut adresă.

Ca și cum liniștea s-ar fi mutat înaintea mea
de fiecare dată.

Iar când, în sfârșit, am găsit casa perfectă,
cu grădină,
cu soare,
cu toate visurile așezate frumos în camerele ei,

am descoperit că omul de care încercasem să fug toți anii

venise deja înaintea mea

și locuia acolo.