La un moment dat, încetezi să mai pierzi oameni.

Îi așezi.

Ca într-un muzeu.

Pe unul îl lași în sala în care încă mai crezi că avea dreptate.
Pe altul în încăperea în care nu l-ai iertat niciodată cu adevărat.
Pe altul îl pui lângă o fereastră, pentru că doar în lumină poate fi privit fără să doară.

Și din când în când te plimbi printre ei.

Nu ca să-i revezi.
Ci ca să verifici dacă mai exiști.

Pentru că adevărul este că nu oamenii pleacă.
Plecăm noi din versiunile noastre vechi, iar ei rămân blocați acolo.

Primul care m-a iubit locuiește încă într-o fată care nu mai există.
Cel pe care l-am urât locuiește într-o rană care s-a închis peste el ca scoica peste un fir de nisip.
Cei care m-au dezamăgit stau cuminți în camerele lor și nu mai spun nimic.

Doar eu mă mut.
Din an în an.
Din piele în piele.
Din adevăr în adevăr.

Câteodată mă întorc și îi privesc.

Par mai mici decât îi țineam minte.
Mai puțin importanți.
Mai puțin vii.

Atunci înțeleg că timpul nu vindecă nimic.
Timpul doar mută reflectorul.

Și ceea ce părea centrul vieții tale ajunge, într-un târziu, decor.

Apoi, într-o zi, intru într-o sală pe care nu o mai văzusem.

Goală.
Fără fotografii.
Fără nume.
Fără amintiri.

Pe peretele din față este doar o oglindă.

Mă apropii.
Și citesc plăcuța de sub ea:

"Ultimul exponat."