cărţile fierb şi atunci mă întreb
şi te întreb, pur şi simplu
nu mai las loc să ne întrebe ceilalţi
despre hărţile vechi
despre un zvon, strivitor de zorzoane
despre ape adânci
despre un
freamăt îngust la căpătâiul patului
pahar spart, cu picior înalt
o scenă de gelozie
o adăugare de paşi pe malul unei ape
apa ta, ca şi când divinitatea ştie
ştie să se joace
desenând pe un cer oblic, o cerere de iertare în absenţă
poate că tu nu, mai fugi
ai o poză cu tine, cu o carte în mână
nu te vezi, aliniată între un licăr şi coada ochiului bun
de vreme ce au mai rămas două cupe
în picioare, pline
dar ipocrizia ta a mers departe, mult prea departe
ca un glonţ, rămas dintr-o altă viaţă
în capătul subţire al unui lemn dulce
alchimie perfectă
cum numai răsăritul ştie să se înfiripe
într-un loc oarecare
printre degetele tale ieşite afară de sub plapumă
ca o binecuvântare
**