1. E toamnă, devreme,
dar cade o frunză
și-n lina-i cădere
ea vântu'-l acuză:
că nu a cruțat-o,
că nu i-a fost milă
și plânge, și urlă
de soarta-i ostilă...

2. Și zace pe iarbă,
uscată, 'negrită,
și gandu' - i la vară,
dar ea-i veștejită.
Vuiește iar, vântul;
ea e la pământ,
suflarea lui
îi face avânt...
Ea zboară,
plutește
pe aripi de speranță
cu gândul că, poate,
revine la viață...

3.Ajunge pe creanga
de unde-a căzut,
fiind fericită
doar pentru-un moment,
căci vântul iar suflă
și frunză izbește,
și fără vreo milă,
din nou o trântește...
O calcă - n picioare un om...
O zdrobește...