Mi-e toamnă de tine
și nu știu de ce
în fiecare frunză
te simt mai aproape de mine.

Aș vrea să închin
un septembrie târziu,
cu vin rubiniu
și cu tine tăcând lângă mine.

Să nu-mi spui nimic.
Doar stai.
Să-ți simt căldura
prin aerul dintre noi,
să-mi lași dorul
să-ți învețe din nou numele.

Mi-e toamnă de tine
în felul acela adânc
în care nu mai știi
dacă îți este dor de un om
sau de femeia care ai fost
când acel om te privea.

Și poate, prin toamnă,
când serile se lungesc
și frunzele cad fără grabă,
o să-nvie în noi
ce n-am avut curaj
să numim iubire.

Poate vei veni
cu miros de ploaie pe umeri
și cu toată tăcerea ta.
Iar eu n-am să te întreb nimic.
Am să-ți fac loc
în mine
ca și cum locul acela
te-ar fi așteptat dintotdeauna.

Mi-e toamnă de tine.
Mi-e toamnă și basta.
Și dacă toamna începe-ntr-un om,
atunci vino...
să vedem
unde sfârșește.