Când pașii obosiți de rătăcire,
Se opresc în pragul templului de lemn,
Sufletul caută o sfântă curățire,
Și-n brațul crucii vede un mare semn.

Un sfânt părinte, slujitor de seamă,
Al bisericii lui Hristos pe pământ,
Își pune patrafirul fără teamă,
Peste doliul meu și peste gândul răsfrânt.

Și-n acea clipă de mărturisire,
Când tot ce a durut am dezgropat,
Simt puterea Tatălui în uimire,
Cum prin acel om bun m-a iertat.

Nu-i o iluzie, nu e o poveste,
Ci e certitudinea din Cer trimisă,
Că viața mea din nou curată este,
Și poarta astralului îmi stă deschisă.