Sunt suflet, e vară și-s gropi în oraș, copiii mă strigă "băi, nene!",
Cu rânjet m-așteaptă celebrul luntraș, și-i curge răbdarea prin vene.

El știe că știu că el știe că știu nisipul - mi-e piele și oase,
Îl mint că e coadă și vin mai târziu, să trec, cu-amintirile roase.

Sunt gropi în oraș și nu doar în asfalt, e vară și în cimitire,
Tot trec ambulanțe, ca într-un asalt, s-arate, la moarte, scutire.

E cald ca-n Sahara, mi-e frig ca la Pol, dar arde în mine-o pădure de resentimente, aduse de-un sol cu ordin precis să mă fure.

E arșiță-n gânduri, e vânt, și e foc, și ard și orgolii meschine, și-i foarte ciudat, nu mă doare deloc când arde nebunul din mine.

Aș vrea să tot plouă, să ningă cumva pe vara ce-mi ia piuitul,
Să-i stingă țigara, subit, cineva, să nu-mi mai fumeze sfârșitul.

Nu plouă, nu ninge, nu-i umbră, nu-i nor,
E doar zăpușeală vulgară,
Doar caii, când câinii ar vrea, nu prea mor.
Nici eu nu m-aș pierde prin vară.