Acolo,
De unde se desprind ramului
Frunze care cad visând că zboară,
În locul acela din care-au crescut
Sorbind din seva lemnului
Și din adânc plin de aer,
E ochiul ce privește
Peste pământ.

Acolo,
În încheietura din care
Vedeau în noapte stelele lucind
Și unde se minunau de luminile lor,
Cartilagii încrustate, nevindecate,
În carne purtate, ca pe răni,
Supurând și murind
Mistuind deveneau
Frunzele pistiluri.

Acolo,
Ca între braț și mână,
Pe ramul rămas fără frunze,
Cruste îmi creșteau nevindecate
Amintindu-mi de infinitul
Căderii interioare unde
Frunzele urmau
Să rămână.

Acolo,
Unde spațiul și timpul așteaptă
Să vadă locul din care-am plecat și
Pe cel în care va fi să pot ajunge,
Precum frunza din pântec
Din bumb de țărână,
Ochi îmbolnăvit
De privit în mormânt.