Eu, sincer, nu știam de dumneata
și-n stilul neoclasic, hexametru,
nu-ți pot mărturisi că știu
sau că-mi doresc a scrie...

Nu-s cel mai fin rimeur, dar eu, cea strange,
neeminesciană, fulgurantă și discretă,
poate puțin în iamb —
căci nu mai știu latina —
în orice caz, azi nimeni nu m-ar (mai) premia...

Zorica, pentru prima dată, iată, astăzi, eu,
un scrib rătăcitor în gând,
îți voi străbate numele pierdut în șes
pe cărarea însorită
din cimitirul scund,

cu degetele săpând adânc în piatră rară
amintirea rugii tale,
scrijelită-n cer
demult.

Glasul îngenuncheat
se face pasăre trecătoare,
tresărire și suspin.
Cățeii împresoară, recunoscători,
pașii ce nu mai știu să caute,
de la facerea din nou a lumii,
sensul venirii lor, astăzi,
pe pământ.

Brusc, soarele
și-a oprit toate umbrele-n mine.

Unde sunt?

Aici
se ridică o cruce
și-alături
sora ei.

Dragă moarte,
unde sunt ceilalți?

Câmpia cu fiare
aleargă vântul gemând de departe
în vers flămând,
Mirele meu.

Și totuși,
viața din vorbele tale
are inima pietrei.

Și totuși, ea bate mătănii
cu toate bătăile inimii tale
în cântec,
vers dulce
și clopot,
acum.

Zorica, ne vom revedea.

Zoricăi Lațcu, scrisă la mănăstirea Tudor, la începutul anului bisericesc, sub semnul Facerii lumii.