Eu, sincer, nu știam de dumneata
și-n stilul neoclasic, hexametru,
nu-ți pot mărturisi că știu
sau că-mi doresc vreodat' a scrie...

Nu-s cel mai fin rimeur, dar eu,
zburătăcită-n vis,
de la oraş,
neeminesciană şi discretă,
nicicând în ritm trohaic,
poate puțin în iamb, ca-ntr-un poem-șotron —
căci nu mai știu latina —
și-în orice caz, azi nimeni
nu m-ar (mai) premia...,
te regăsesc subit pe drumul pietruit.

Zorica, pentru prima dată, iată,
eu, străina,
îți voi străbate numele rătăcitor în șes
pe cărarea însorită
din cimitirul scund,
cu degetele săpând adânc în piatră rară
amintirea rugii tale,
pierdută-n cer,
în zorii zilei.

Glasul îngenuncheat
se face pasăre trecătoare,
tresărire şi strigăt în pustiu.

Cățeii împresoară
pașii
ce nu mai știu să cate,
de la facerea din nou a lumii,
sensul venirii noastre, astăzi,
pe pământ,
zglobii.

Brusc, soarele
și-a oprit toate umbrele sale-n mine.
Unde-mi mai sunt?

Aici,
se ridică o cruce
și-alături
sora ei, noapte.

Dragă moarte,
unde-mi sunt ceilalți?

Câmpia în sânge
din trecutul cu fiare
aleargă
prin vânt gemând
cu vers flămând,
Mirele meu
târziu...

În biserica mică,
pictată în carne,
lăsată din strămoși,
e doar cântecul nostru tăcut — Dragoste.

Și totuși,
viața din mâinile tale
are inima pietrei.
Și totuși, ea bate mătănii adânci
cu toate bătăile inimii tale
în cântec,
vers dulce
și-n clopot,
pân' la pământ
și înapoi spre cer.

Zorica, ne vom revedea.
Câmpia aspră aleargă
pașii mei,
în vers alb şi în tămâie
arsă în bleu grăbit
și-n verde pal —
în vis înalt,
aievea.



Zoricăi Lațcu, scrisă la mănăstirea Tudor, la începutul anului bisericesc, sub semnul Facerii lumii.