La apus de soare sau la răsărit,
O să mă omoare ceasul hărăzit.
Mi-a șoptit un gând să mă las afund —
Afund de cuvinte, ca-ntre oseminte.

Și s-aștept cuminte; poate vreodat'
M-or învia alții ce m-au căutat,
Și, sărind prin veacuri, din suflet în suflet,
Voi păcăli timpul cel încet la umblet.

Cuvintele, însă, cu timpu-s vorbite
Și ele se lasă de timpuri ciuntite;
Sparte, își aruncă uitării conținutul lor
Și, până la urmă, trebuie să mor —
Asta-mi este soarta mea și-a tuturor!

Dar din adâncul nopții reci și grele,
Când trupul obosit va deveni pământ,
Eu voi privi din lumea de sub stele
Cum va învia în oameni un cuvânt.

Și din adâncul Sfintei Învieri,
Lumina va străpunge umbra veche,
Ducând un zâmbet cald de primăveri
În viața noastră fără de pereche.