Ești frumoasă când stai supărată
și ții în poală geanta maică-tii cu amândouă mâinile, genunchii lipiți,
fermoarul închis până la capăt, de parcă ai ține-o chiar pe ea,
doar că mai mică, din piele maro, cu batista, ochelarii și biletul de tren înăuntru.

A plecat după merdenele ca să putem vorbi; tu te uiți la șine, eu la tine,
între noi au rămas vreo două palme de bancă și pe spătar scrie cu pixul „muie dinamo”.
Scot pixul, adaug „& rapid”, tu spui: „Ești cretin” — și mie parcă îmi vine să te iau în brațe,
dar ai geanta în poală și parcă mi-e nu știu cum.

Vine cu trei merdenele într-o pungă pătată de ulei, se așază între noi,
își pune geanta la picioare și începe să caute șervețele.
A ta s-a spart într-un colț, brânza caldă îți curge pe deget, o lingi;
eu întind mâna după șervețel exact când îl întinzi și tu, ne atingem, tu îți retragi mâna.

Mâncăm. Maică-ta vorbește despre vecina de la trei, care precis o să știe cât a lipsit,
despre florile pe care speră să le mai găsească vii și promite că mai vine peste trei săptămâni.
Tu rupi marginea merdenelei în bucățele mici și le așezi una lângă alta pe pungă.

Când vine trenul o pupi, eu îi iau geamantanul, îl urc pe treaptă și ea îmi netezește din reflex gulerul cămășii.
„Să aveți grijă de voi.” Te uiți la mine. „Sigur”, zic.
Trenul pleacă încet, maică-ta face cu mâna din spatele geamului, tu mergi câțiva pași odată cu vagonul,
apoi rămâi pe loc; mâinile îți stau încă puțin în față, curbate, ca atunci când țineai geanta.
După aceea le bagi în buzunare.

Pe bancă au rămas punga unsuroasă, trei șervețele mototolite și bucățelele de foietaj puse de tine în șir.
Mai trece un tren pe linia cealaltă și pentru câteva secunde nu ne auzim deloc.
„Mergem?” — „Mergem.”

Acasă eu o să stau în fotoliu, tu pe canapea; între noi, pe măsuță, telecomanda,
două pahare de ieri și o ceașcă din care-a băut maică-ta. Probabil o să zici:
„Dă-mi și mie telecomanda.”