Sunt clipe în viață când
tăcerea cântă
în întuneric:
Iubi-te-voi, Doamne.

Și-atunci mă întorc, deodată,
în gând,
la sensul meu aici,
pe pământ.

Camera albă, cu corcoduș,
iubirea și grija bunicii:
să ne rugăm,
să închinăm perna,
să mâncăm dimineața
oușor, colărezi,
să avem „pâine”
și carte,
dar nici așa, ca mine, prea multă,

lungul șir al femeilor
din neamul meu,
agățate la fereastră, în rugă,
cântărețe în strană,
într-un singur glas
ce cântă o poveste
nemaiauzită de oameni —
un tunet,
o toacă a trezviei — în tâmple
şi-n trup —
ştiută
doar de noi
trei, de demult —
mamaie, mama şi eu.

Coșciugele înșirate,
plânsul și Fericirile
cântate-n cafas
cu vocea adâncă
a inimii,
la trecerea ei, a Victoriei,
de aici, de pe pământ,
către un ogor mai mare, din cer,
pe care să-l sape drept, matematic
şi
cu ferestre
de rugă pentru noi toți,
ce dau tot aici,
unde locuiesc
și mă rog eu,
Veronelul, zisă și Vironica,
înveșmântată în cântec,
lacrimi
și fericiri.

Eu am rămas aici
ca să dezleg
singură
Sensul.

Oare s-au copt strugurii
acolo sus, în cer,
la voi în vii?
V-ați găsit de curând cu tanti Gica?

Pașii mei
urmează versul lor
știut
dinaintea vremurilor cărnii mele,
dinainte să pot citi litere.

Cântecul bate în zid
ca o inimă.
Respiră în pieptul meu mort
Har.