Nu există odihnă decât
Unde nimic nu e de gândit.

În lumea care,
Fiindcă e muncită
De ideile care o animă
Pentru ceea ce există a fi înseamnă
Frământări, învolburare, așteptări,
Transformări ale visului interior
Unde urcă treaptă cu treaptă
În timp ce nimic nu e viu
Și nimic nu moare
Și totul e durere
În fiece etapă.

Cum este în locul unde, în sine, pasul
Caută sinele ca pe o urmă în piatră
Peste care oamenii peșterilor
Au desenat adâncul vieții
Scriindu-și visele
Fără daltă.

Muncă a gândurilor ce le-au străbătut
Carnea distanței cuvânt cu cuvânt.

Un acolo unde așteptau simțind
Nevoia de a adormi spre
A se înflori visând.

O înviere din moarte.

Loc în care, odată cu noi, tot ce iubeau
Ar muri fiindcă în afara timpului lor
A muri era numai însemnare.

Firimitură de imensitate
A unor viitoare ploi
Îngropate în noi.

Gânduri care, când nu mai e nimic
De odihnit, ne muncesc pe toți
Scrijelite prin întunericul
Unor bolți de granit.