Am purtat halate, căști, legitimații,
am învățat limbaje pe care alții le numeau carieră.

Am locuit în clădiri reci,
printre cabluri, servere și lumini care nu dorm niciodată,
și am învățat că uneori mașinile sunt mai previzibile decât oamenii.

Dar seara,
când se stingeau ecranele,
rămâneau întrebările.

Întotdeauna întrebările.

M-am înscris la facultăți
cum alții își cumpără bilete de tren.

Nu pentru că nu știam unde merg.
Ci pentru că fiecare drum părea să ascundă ceva.

O cameră.
O ușă.
O parte din mine.

Am adunat diplome.
Unele au stat în rame.
Altele în sertare.

Niciuna nu a reușit să explice complet
de ce mă opream mereu la oameni.

La felul în care pleacă sau rămân.
La felul în care se reconstruiesc după ce cred că s-au pierdut.

Intr-o fotografie dintr-o viață care nu s-a întâmplat.
o fată alege din prima ceea ce iubește.

Nu o opresc vocile.
Nu o sperie viitorul.
Nu învață mai întâi să fie altceva.

Apoi închid sertarul.
Pentru că în fotografia aceasta, cea reală,
există și toate drumurile ocolite.

Toate greșelile, întârzierile.

Toate cărțile.si oamenii.
Cu milioanele de întrebări

Doar sper că nu am ajuns mai târziu.
Că am ajuns exact atunci când puteam înțelege.

Poate că unele destinații nu au nevoie de viteză.
Ci de viață.

Astăzi nu mai încerc să aflu cine aș fi fost.
Privesc în urmă la toate versiunile mele
ca într-un muzeu liniștit.

Le salut.
Le mulțumesc.

Și merg mai departe.
Cu buzunarele pline de chei
și cu mai puține uși pe care simt nevoia să le deschid.