Doi corbi, în iarba galbenă a toamnei,
Cătau prin uscăciuni adâncul rostuirii lor.

Treceam pe lângă ei privindu-i cum în aur
Stăteau împovărați și obosiți de zbor.

Atunci am înțeles: în golul unde ei priveau,
Sperând să vadă acolo izvoarele de viață,
Că-n ochii lor bătrâni nu le creșteau
Decât adâncuri ce-i umpleau
Cu goluri de speranță.

Și mă-întrebam: „Dacă-aș putea să fiu
Cândva un corb în iarba toamnei căutând
Izvorul vieții la care m-aș întoarce tremurând,
Pentru ce-aș face calea aceasta toată dacă
Altcineva m-ar fi privit, cum eu o fac,
Privind la corbii ce zadarnic cată
Aur prin firele de iarbă?”