Se lasă peste lume o noapte fără stele,
Și umbrele se-adună pe drumurile grele;
Se surpă vechi palate, se sting mărețe glorii,
Iar timpul le preschimbă în pulberi și memorii.

Când pașii ni se-afundă în negura din noi,
O mână nevăzută ne scoate din noroi;
Prin codrii plini de umbre, pe căile de dor,
O rază ne deschide un drum nemuritor.

Dar marea se răscoală sub cerul plin de ploi,
Iar glasul călăuzei se pierde dintre noi;
Pe puntea fără stele, când valul e mai greu,
Ne ținem strâns de viață, privind spre Dumnezeu.

Prin valuri fără țărmuri, un țărm de vis căutăm,
Și ultima speranță în suflet o păstrăm;
Dar lumea-și pune ziduri și ne închide-n fier,
Iar sufletul, departe, tot caută spre cer.

Când viața te încearcă și valurile cresc,
Nu te pleca furtunii, oricât de greu lovesc;
Ridică-ți iar privirea spre cerul nesfârșit
Și ține cârma vieții cât încă n-ai pierit.

Dar cât mai arde-n suflet un dor nemuritor,
Nici noaptea nu-l înghite, nici timpul trecător;
Cât timp mai bate-n tine un suflet cald și viu,
Nicio furtună-a lumii nu-ți va fi pustiu.