„Eu nu-mi doresc în niciun fel să te surprind,
Pentru că nu vreau să-ți spun despre ceea ce simt
Și despre ceea ce înțeleg atunci când îți citesc
Despre ce-ai scris ca cei care trăiesc”,
Își zise-n sine cel dintâi cuvânt.

Asemenea lui și eu,
Atunci când scriu nu scriu
Despre ceea ce știu, ci, ca și când
Aș fi gândit îndeajuns, încep ca simțul florii,
Al pântecelui, al marginilor și întinderilor
Să fiu în toate care-au mai fost pe când
Eram ca mine numai eu întâi.

Ca-n apă, unde pietre-apar plutind
Pentru că sunt înconjurate de carnea ei
În care, ascunsă, privirea altor pietre
Visează că ar mai fi încă un orizont
Care le crește împrejur din sine,
Când pe interior rămân,
Iluzii și virgine.

Așa că, de-aș fi piatră, aș spune:
„Tot ce-mi doresc e să pot fi parfum și umbră,
Adâncire a rădăcinii în partea cea mai sumbră
A pământului din care îmi crește în lumină
Fiecare zvâcnire a inimii ce îmi poartă
În interior ca pe litere cuvinte
Din lovituri de daltă”.