Mai treci, uneori, prin gândurile mele...
ca ploaia printr-un oraș uitat,
fără să întrebi dacă doare,
fără să privești în urmă...

Încerc să așez tăcerea între noi
ca pe un zid înalt de piatră,
dar fiecare amintire găsește
o crăpătură prin care să intre...

Și mă surprind vorbind cu umbre,
spunându-le numele tău
ca și cum ar putea aduce înapoi
ce timpul a ales să risipească...

Nu te caut...
dar nici nu te pierd de tot.
Rămâi acolo, între un „poate” și un „niciodată”,
în locul unde dorul nu învață să plece.

Iar eu...
mai scriu câte un vers,
ca să nu uit cine am fost
în clipa în care te-am iubit.