Am pus lemn la ferestre
și mușcate la pridvor,
exact cum îmi imaginam când eram copil
și ploaia intra prin acoperiș.

Am ales culoarea gardului,
am plantat trandafiri,
am cumpărat o masă mare
pentru zilele în care urma să fim toți.

Acum casa e aproape gata.

Atât de aproape,
încât dimineața lumina intră înăuntru
ca într-o fotografie veche.

Numai că tata nu mai are unde să stea.

Locul lui există,
scaunul lui există,
până și umbra lui există uneori seara,
când soarele cade peste curte.

Doar el nu.

Mă uit la pereții pe care i-am ridicat
de la o mie șapte sute de kilometri distanță,
cu zile întregi de muncă,
cu concedii transformate în ciment,
cu dor amestecat în fiecare factură plătită.

Și mă întreb câteodată:
pentru cine?

Câinele care m-a iubit în anii săraci
a plecat acum aproape patru ierni.
Cealaltă încă mă așteaptă.
Se ridică greu.
Respiră greu.
Mă privește de parcă ar vrea să-mi spună
că a obosit.

Iar eu mă prefac că nu înțeleg.

Mai am puțin până termin casa.
Ea mai are puțin până pleacă.
Nu mi se pare un schimb corect.

Am vrut să le arăt tuturor
că am reușit.

Tatei.
Câinilor.
Copilului care eram.

Dar când ajungi la capătul drumului
afli că succesul are un defect:

nu poate aduce niciun om înapoi.

Casa e caldă acum.
Are lemn.
Are flori.
Are liniște.

Numai că uneori aș da toate camerele ei
pentru încă o seară în curtea veche,

cu tata viu,
cu câinii tineri,
și fără niciun motiv să plec atât de departe.