Verile noastre s-au stins!
Doar amintirea mai țipă
la îmbrățișarea râului.
Noi rămânem sperioși
pe mal,
Văitându-ne de curgere.
Plopii trec sfidători,
Deși parcă s-au mai zbârcit și ei;
Sălciile sunt mai despletite,
Un pescăruș își caută
în lac
Sufletul din alte veri.

Coboară neguri sfinte pe poteci
Și-n somnul lumii tu tăcut petreci,
Când frunza ca o lacrimă de-argint
Se pierde-n ape, stinsă pe pământ.

Dar toamna-n mantia-i de chihlimbar
Ascunde-n taina-i al învierii dar,
Și-n noaptea ce din stele-și țese val,
Păstrăm lumina unui veșnic mal.