Mi-au venit în minte
filmele de atunci.

Pepe și Fifi.

Ecranul n-a pornit
nici la patru, nici la șase.

Nea Feri, proiecționistul,
spunea că-i trebuie zece oameni
ca să ruleze filmul.

Nu l-am văzut.
Acum nu mai vreau să-l văd.

Mai târziu m-am gândit:
puteam eu
să plătesc unsprezece bilete.

Rochia albă de dantelă
se gândea deja
la revoluție.

Noiembrie.

Ultimul bal
amintea de mizeria
noastră de atunci.

Rulează filmele...

La Studio era bine.
Scaune catifelate.

Tarkovski.
Călăuza.

Dorințele se împlineau
visând.

Lângă Cișmigiu
erau patru,
dărăpănate.

Un colț de covrig
căzut pe jos.

Șobolanii
își părăseau locuința.

Atunci am pierdut,
când Sharon
și-a ridicat piciorul.

La Marconi
mă întâmpina
singurătatea
unei săli pustii.

La Anonimul venețian
m-am îndrăgostit.

Forrest Gump
l-am văzut de multe ori.

Semănam cu el.

La un televizor
mai rulează
filmele neterminate.