Oh , Prometeu !
Am vrut să fur căldura sufletească
pentru oameni,
Dar eu n-am trăit printre zei și
nu știu unde-au ascuns-o.
Am vrut să-i învăț cum să
înflorească bucurii,
Dar neavând căldură nu mi-a
reușit.
Și totuși am fost ferecat cu lanțurile
neputinței
de stânca singurătății
Și regretele îmi sfâșie sufletul.
Eu nici nu știu dacă se va naște
vreodată vreun Hercule
Care să-și amintească de mine.

Și-aștept un zeu din zările senine,
Să sfarme stânca rece dintr-o dată,
Să stingă chinul ce în piept mai vine
Și să-mi redea viața de altădată.

Dar timpul trece, umbrele mă-nghit,
Iar lanțul greu mă strânge tot mai tare,
Rămân doar eu, un suflet rătăcit,
Pierdut pe veci în propria-ntristare.

Dar iată, lanțul greu acum se frânge,
Nicio durere pieptul nu mai strânge,
Sub raza caldă cea dumnezeiască,
Redau din nou căldura sufletească!