Un grup de harnice ciocănitori
Transportau cu rost, din zori,
Ghinde, într-un stejar bătrân găsit,
Care avea scoarța bună de găurit.

Și fructul adus de fiecare-n cioc
Era păstrat pentru iarnă, în stoc.
Însă o veveriță, de pe o creangă,
Văzând cum în scoarță le bagă,
Se gândea: „Îmi va fi mai ușor
Când vor pleca definitiv în zbor.”

Dar nu știa că totuși ele, de teamă,
Au lăsat o santinelă pentru alarmă.
Care, văzând veverița lângă o ghindă,
Nu a încercat spre ea să se întindă,
Ci, chemând grupul înapoi în copac,
A organizat repede un mare atac.

Ciocănitorile, apărute la venire,
S-au năpustit pe veveriță în hărțuire.
Unele o ciupeau, în grabă, agitate,
Altele o trăgeau de coadă pe spate.

Iar ea, speriată, fără apărare,
Și-a dat seama că familia e mare
Și a fugit printre ele în alt copac,
Scăpând degrabă de marele atac.

Unde, s-a apucat de cules.
După ce și-a dat seama și a înțeles
Că e mai bună o muncă cinstită
Decât o bogăție de la altul furată.