MOTTO: Și de-ar crăpa Pământul, să-i văd lumii capătul, lumea me... - cântec popular


Mă poartă iarăși gândul
Ocolind Pământul
Spre capătul lumii-n pustiu
Prin ceruri suprapuse din real
Peste un nod transcedental
Să caut începutul și sfârșitul
Deși de multă vreme știu:
„Finitul nu cuprinde infinitul!”

Și totuși dincolo ca-ntr-o oglindă
Stăruie speranța unui sens
Stropi de lumină caută să cuprindă
Dimensiunea infinită a unui Univers
Cu galaxii ascunse în imensul hău
Ca mâna întinsă după luciul de oglindă
Când mângâi geana adormită a geamănului tău!

De la naștere privirii și-a auzului și-a mâinii
Simțiri sublime au zămislit perceperea luminii

Ani de lumină se tot roteau în stol
Așa cum precizează scrierile sfinte
La început a fost cuvântul, dar omul era gol...
Realul a început să-l locuiască prin cuvinte...
Sădind în el o trainică conștiință
Potop de gânduri, de amintiri, speranță și dorință

Eu n-am coborât în umbră niciodată
Acolo unde florile se ofilesc
Și viața e mereu prădată
Nu mi-e străin nimic din ce e omenesc
Lumina-mi însoțește fapta
Când totul curge-n sens invers
Voința depășește treapta
De-i disperare-n Univers!
Când stele mor tot mistuind planete
Există poate alte geometrii și legi
Poți studia și să observi pe îndelete
Dar tu nu poți să le înțelegi!
Stele au ars
-Ce-a mai rămas?
Civilizații dispărute aici în van
Sunt aripi de flutur ce nasc un uragan
În alte lumi din Multivers...


Aici, acum sau pretutindeni
Să fii poet, să ai un ideal
Nu poți cuprinde într-un vers
Tumultul entropiei din REAL...

Iar când persistă o realitatea abisală
În care o inteligență artificială,
Instruită și profundă
Fără credință și țel adevărat
Care reda în mai puțin de o secundă
O-ntreagă lume și tot ce omul a creat...
Roboți inteligenți dar fără sânge
Ce n-au conștiință care i-ar constrânge
ȘI niciodată nu pot plânge...
Ne amenință existența neîncetat