Mă uit, poate nedumerit,
la un cerc care separă viața
în pașii de copil mic
și pașii de plecare.

Absent la remarci neconstructive,
oricum, cu limite stabilite de realitate,
de ce ai făcut
sau nu.

Pe un drum
care inevitabil se termină.

Fără reproșuri, fără regrete,
pentru că am trecut —
semn al unui mic cerc interior,
definit de către sine,
prin raportare la mirajul
genezei infinite.

Privirea se apleacă
în planul apropiat
și îți dă un imbold suprem:
să vrei să fii asociat vântului,

semn că ai fost
și vei fi
peste tot.