oricât de departe aș ajunge, într-o respirație numărabilă
nu pot să vorbesc pe limba ta
și abia când reușesc să intru, în mintea ta
învăț să cred în semne, într-un ritual de călcare
a pământului de mijloc
apoi mi te imaginez, aproape zburând
deasupra pașilor tăi, numărați de un val nou
cuvintele vor veni, prinse
de o nouă strânsoare, din templul pierdut
dar vreau să nu uiți, că te-am iubit și altfel
sprijinindu-te, cu o gură tăiată fin acestui sentiment
să te poți ridica deasupra apei
te-aș învăța să îmbălsămezi lumea, în tije de trestie
cu muri înfloriți de clipe fără șir
în biserici, ridicate de un părinte fără chip
cumva nu îmi pasă, de soarele acoperit
cu degetul tău mic
așteptând să îți vină lucruri
din păduri boltite
femeie cu palmele deschise
mai apoi ne vom aminti cum ne jucam, odinioară
abia ieșiți din mâinile Domnului
și cădeau din tine lacome frunze
****