Din trup de stâncă și din ochi de mare,
Ea s-a născut ca o poruncă grea,
Să fie vânt, lumină și iertare,
Când viața însăși o cerea.

Ea este toamna care-n grâu coboară,
Și muntele ce strânge norii toți,
O dinastie veche, solitară,
Ce bate-n porți de veacuri și de nopți.

În palmele-i de ceară și de glie,
Răsar izvoare și se sting lumini,
Ea stăpânește-a lumii veșnicie
Și-o slăvește pământul prin tulpini.

O mare de bronz și de cicoare,
Ce-nalță cerul pe un umăr drept,
Ea nu e doar o mamă trecătoare,
Ci un ocean ce-mi bate-n piept.

Primește-mi, mamă, marea de-ntrebări
Și fruntea ce pe umărul tău cade,
Ofrandă adusă dincolo de zări
Acelei sfinte și vii catedrale.