Nici nu mai știu dacă de frunze-i vorba ori despre mine - desfrunzit un pic.
Mai fuge-o vară, și-i mai rece ciorba, și parcă-n douăzeci de scânduri mă despic.
Nu-mi cresc izvoare-n ochi și nici nu tremur, dar nici într-un picior nu pot să sar,
Mi-e rău de toamnă ca după cutremur, mi-e, totuși, toamna, răul necesar.

Mă stoarce dorul de nisip fierbinte, de valul-albastru și de vinul roz,
Începe-o școală-n mine azi, dar înainte, le caut, amintirilor, siloz.
Le pregătesc, din timp, un raft durabil, un loc la geam, dar neajuns de ger,
Un loc ferit de praf, invulnerabil, nițel departe de calorifer.

Le voi păstra acolo până-n vara care-i departe-acum, dar va veni,
Și uneori, câte-o-amintire, seara, eu voi mușca, iar ea mă va-ncălzi.
Poteci, cascade, râuri, munți, poiene vor defila în straie noi de azi,
Dar nici furtuni, nici ploi și nici troiene nu-mi vor ucide dragostea de brazi.

E iarăși toamnă, ce frumoasă-i toamna! De fapt, nimic nu-i mai frumos ca ea.
Sau poate... primăvara, vara, iarna ori să le văd trecând prin fața mea
Și gânduri să se-mpiedice de mine, împiedicat, la rândul meu, de-un gând:
nu, anotimpuri nu-s deloc puține, doar eu m-alint, nimic înțelegând.