Se scutur frunze grele și rândunele pleacă,
O liniște de gheață pe suflet vrea să treacă,
Amurgul e pustiu și nicio stea nu lasă
O rază de lumină în lumea-ntunecoasă.

E lung blestem de lacrimi și dorul nu mai tace,
Când tot ce-a fost frumos în juru-mi se desface,
Iar ochiul tău de foc, uitând de mângâieri,
Mă lasă singur, pradă tristeților de ieri.

Te-ai pierdut în apus ca o pasăre rănită,
Lăsând în urma ta o lume troienită,
Suntem tot mai departe, oceanul e de gheață,
Și disperarea crudă mă privește-n față.

Dar undeva sub timpuri, în văile cele sumbre,
Unde nu-ajung nici sorii și rătăceam prin umbre,
O șoaptă nepătrunsă din ceruri a venit:
Iubirea e o punte ce n-are sfârșit.

De m-ai striga în noapte, prin șoapte de cenușă,
Eu aș deschide-a morții definitivă ușă,
Și dărâmând pământul și recile morminte,
Aș învia din humă să-ți vin din nou-nainte.

Și iată, vii spre mine pe aripi lungi de vânt,
Să vindecăm rănile cu-al dragostei cuvânt,
Să amestecăm cu miere veninul din trecut,
Să re-nviem din umbră tot ce am pierdut.

Coboară blând amurgul și noaptea ne cunună,
Cu veșnice izvoare ce curg sub clar de lună,
Tu ești a mea ancoră în mijloc de furtună,
Și soarele și luna deasupra ne adună.

Nici vara ta cea blândă n-o să mai palească,
Nici umbra de mormânt n-o să te mai umbrească,
Cât timp va fi un suflet și versul meu pe lume,
Tu vei trăi etern, strigată pe-al tău nume.