umblau, desculțe, prin trupul meu
versuri înstrăinate
pe vremea aceea pariam
pe mâna scepticului
și mi-era frică, nu știam nimic despre foșnet
foșnetul insuportabil al visului
obișnuiți să-l urcăm pe Dumnezeu prea sus
deasupra focului, potrivit nouă
înaintea mea, odată
am scris versuri
mai cu tragere de inimă, într-un ceas
de nesomn, închipuindu-mi cum
femeile înalte vorbesc despre mine
cu invidie, în vreme ce-și pilesc unghiile
uneori se ducea o luptă, oarbă
cu somnul, cu liniile frânte
într-un colț trofic
pentru o dezmierdare, pentru un sărut
și așteptam țesătorul, știi tu
visului, aceluia
în care pe cer plutesc bărci
cu vâsle mici, cum o necuviință
abia apoi îmi regăseam liniștea
sărutând mâinile delicate
ale zeiței oarbe
****