În deșertul marelui cuprins,
Unde te arde nisipul încins,
O cămilă cu două cocoașe,
Din multe în natură rămase,
Culcată, privea obosită împrejur,
Obișnuită cu mediul dur din jur.
Când deodată vede aproape
Un scorpion venit să o înțepe.
Cămila, calmă, mirată, i-a zis:
„Vezi că ai intrat pe interzis!
Te înghit cu mare plăcere,
Ești un deliciu bun în gustare!”
Scorpionul, îngâmfat, a răspuns:
,,Deșertul nu-i privat, fii convins,
Și veninul meu e otrăvitor;
Dacă te înțep, ai nevoie de ajutor!”
Cămilei nu-i venea să creadă
Cum scorpionul singur se laudă.
Ba mai mult, l-a auzit zicând:
„Ajung ușor pe capul tău urcând,
Și într-o nară, cu grijă, mă bag,
Te înțep în grabă și mă retrag,
Iar veninul meu, bine pregătit,
Îl injectez când stau acolo pitit.”

Însa cămila, cum ațipise iepurește,
L-a auzit cum singur vorbește
Și, simțindu-l pe-o buză cum merge,
Nu i-a lăsat șansa să alerge.
L-a prins în gură, fără scăpare,
Să nu se mai dea tare și mare.

Că niciodata lauda de sine
Nu aduce nimănui bine!