Eu caut de-a lungul râului spre vale,
Să-nalț iar muntele timpului, cel năruit.
Găsesc bolovani și rar stânci în cale,
Cele mai multe clipe sunt firișoare de nisip.

E munca mea asemeni blestemului lui Sisif!
Iar când mă strivește oboseala tot mai tare
În imaginație, copilăria ca un munte
strălucește în zare.

Și-am să clădesc din cioburi o nouă temelie,
Să curgă prin nisipuri o caldă veșnicie,
Chiar dacă oboseala pe umeri greu apasă,
Copilul din trecut mă va chema acasă.

Voi ridica muntele din pulbere și piatră,
Iar focul amintirii va arde blând în vatră,
Să nu mai fie munca un blestem fără rost,
Ci un altar de aur pur a tot ce-am fost.


Și când din stânca vremii voi pune ultima bucată,
Voi înțelege-n lacrimi că m-am zidit pe mine tată;
Constructor sclav al visului, ce n-a cedat sub stâncă,
Lumina mea va arde când lumea doarme-adâncă.