Privesc cu uimire și mare prețuire
Cum neamul meu român, prin crize și restriști,
Găsește în buzunar un ban de dăruire,
Să aducă o lumină în ochii celor triști.

Din puținul lor cel drag, din modestul lor tezaur,
Donează patru, cinci sau zece euro pe drum,
Schimbând argintul lumii în fire vii de aur,
Ce vindecă dureri în misticul de-acum.

Iar în fața pieței mari, unde lumea se adună,
Sunt oameni ce cerșesc cu glas stins, abătut,
Dar ei găsesc mereu o palmă milostivă, bună,
Ce le oferă pâine și-un mistic început.

N-ar sta acolo-n prag, sub cerul de mărgeane,
De n-ar primi o pâine și-o caldă mângâiere,
Căci românul e milostiv ca sfinții din icoane,
Și împarte cu cel slab o mistică putere.

„Dar din dar se face rai!” – o spun cu reverență,
E un proverb real pe-al țării mele plai,
Căci prin milostenie, în mistică existență,
Românii își clădesc de pe pământ un rai.