Din noaptea cea profundă și haosul primar,
S-a zămislit pământul sub cer fără hotar.
Izvorul prinde glas pe malul argintiu,
Iar codrul își deschide veșmântul său cel viu.
Se naște o poveste din neguri și din lac,
O taină nepătrunsă ce trece de un veac.
O voce ca o șoaptă din trestii s-a ivit,
Chemând un prinț al umbrei din visul adormit:
„O, vino-n codrul verde, la ape fără mal,
Unde sub bolți de frunze secrete curg în val!”
Dar el privea spre ceruri, pierdut în teorii,
Cătând nemurirea în reci, mari galaxii.
Iar ea, cu ochii umezi, îi spune cu suspin:
„Nu căuta în stele un adevăr străin!
Rămâi în lumea caldă, coboară din senin,
Căci viața e o clipă de farmec și de chin.”
Sub luna ce pe ramuri lumina și-a sporit,
S-a strâns în brațe calde un suflet regăsit.
Ea i-a prins în plete un nufăr aurit,
Părând că tot pământul în loc s-a oprit.
A fost un vis de-o noapte, un magic zbor de dor,
Dar prins de-un laț mortal în timpul schimbător.
Și n-a mai venit nimeni la țărmul solitar,
Iar rugăciunea nopții a fost strigată-n zadar.
Iubirea lor e astăzi o stea ce-a murit demult,
A cărei veche rază în taină o ascult.
Pădurea se îndoaie sub ierni fără de sfârșit,
Pierzându-și verzișorul pe dealul troienit.
Izvoarele îngheață și păsările pleacă,
Lăsând singurătatea pe inimi să petreacă.
În zarea deșărtăciunii trec stoluri pe sub nori,
Ducând cu ele visul și ultimii fiori.
O întreagă lume piere în noaptea cea mai grea,
Căci totul este trist când moare dragostea.
O lacrimă pe chipul tău tresaltă,
Miracol pur din dragostea curată.
În ea primesc răspunsul vieții mele:
Te voi iubi mereu, dincolo de stele.
În urmă, viața-i doar o dâră pierdută-n umbre și în valuri;
Privește viața care se sfârșește ca un apus topit în zări.
Căci negrul dor îi inundă sufletul, smuls de orice maluri,
Iar glasul lui e doar un suspin ce se îneacă-n mări.
Și iată că din bezne, de dincolo de mormânt,
O caldă scânteie coboară pe pământ.
O rază salvatoare din spațiul infinit,
Trezește floarea albastră din somnul amorțit.
Deși speranța veche în haos s-a pierdut,
O nouă viață naște din tot ce s-a trecut.
Se-ntoarce iarăși vara pe prispele de lut,
Iar lacul cel albastru e ca la început.
Trecut-au anii negri de plâns și disperare,
Natura își recheamă suflarea în splendoare.
E o înviere sacră în codri și pe creste,
Când inima zdrobită din nou se împlinește.
Răsare iarăși luna ca un miracol blând,
Unind pe veci geneza cu viața pe pământ.