De-mi vei veni în poală, se va curba un „nu”,
iar luna, fără umeri, va îmbrăca un „tu”;
din buzunar o mierlă va scoate-un ceas de os,
iar umbra ta sub masă va înflori pe dos.

De-mi dai spre dezmierdare bărbie și manșetă,
ți-oi prinde-n păr o gară și-n nasturi o planetă;
cămașa ta va scoate din mâneci cai de mai,
iar gulerul va ninge cu paseri peste rai.

De-i zis apoi nezisul, să știi că-l știu pe rost:
e-un animal de noapte ce mușcă din ce-a fost;
îl ții puțin în gură și până să-l dezlegi,
îți face limba rugă și buzele doi regi.

De-mi vei privi privitul, eu unde să mă uit?
Că ochiul tău mă vede chiar când sunt nevăzut;
mă uit în sus — dar cerul îți umblă prin cercei,
mă uit în jos — vai mie! — dau tot de ochii tăi.

Spre-apus să-ntorc privitul? Apusul ți l-ai pus
pe umăr, ca pe-o vulpe cu coada-ntoarsă-n sus;
iar răsăritul, bietul, de când mi te-a zărit,
răsare de trei oare și tot nu-i răsărit.

De-mi vei deschide palma, n-am cum să stau cuminte:
din ea vor curge mierle, gutui și jurăminte,
iar curba vieții tale, fugind de sub inel,
sui-mi-se-va-n brațe ca vița pe castel.

Și dacă dimineața ne cere vreun răspuns,
noi îi vom da cămașa cu înțelesul smuls;
căci limba, după-atâta întors pe dos și spus,
se scoală dintre slove — cu poalele în sus.