Stau sub un pom așteptat
să rodească cuvinte.
Noaptea vin morții
să-și lase scamele sufletelor
printre ramuri.
Ziua, trec grăbiți pe sub el
cei vii
și ridică spre ramurile lui
priviri mustrătoare.
Și eu simt că ar fi trebuit
să rodească și pentru unii
și pentru alții
Mă dor rădăcinile uscate de vreun
blestem.
Poate că are nevoie de mai multă
hrană
și așteaptă să mă destram ca el
să rodească.
Pînă atunci însă, rodul cuvintelor
pare sterp.
Mă voi lăsa topit în huma lui grea,
să-i sorb blestemul din adâncuri,
iar din bucățile sufletului meu destrămat
va țâșni seva curată.
Se vor împăca atunci morții și viii,
sub bolta aceleiași sfinte mărturii,
când ramurile grele de versuri
nu-și vor mai plânge umbra.
Iar când din trupul meu nu va mai fi nimic,
mă voi ridica viu din fiecare literă;
m-or învia din morți, prin veacuri,
cei care îmi vor căuta cuvântul
rătăcit în această grădină.