prea multe nu-mi mai amintesc de noi:  

mecanica unui gest, electricitatea unei atingeri,  

acel împreună rămas pe o linie moartă.  

și totuși,  

două linii vii își doresc îmbrățișarea la infinit. 

 

de-atunci,  

muulte toamne și-au scuturat a îndoială frunzele;  

muulte ierni și-au lăsat în păr strălucirea lor argintie.  

fiecare drum – un alt adevăr;  

fiecare popas – adăpost și restriște. 

 

suntem ca două răsărituri distanțate de frig.