În cubul de cristal, ca-ntr-o febrilă sferă,
Sunt condamnat la veghe și claustrat în vid,
Obsesii ne-ntrerupte în mintea mea proliferă,
În timp ce pe reflexii privirile-mi închid.

Vitrina este etanșă, o rece transparență,
Unde mi se multiplică un vechi și sumbru chin;
Sunt un ascet nebun, lăsat fără clemență,
Să-mi beau din potiri sfinte autarhicul venin.

Mă oglindesc steril în mii de reci fațete,
Iar lumea de afară e-un simulacru șters;
Mă strânge transparența acestei mute fete,
Iar timpul își oprește solemnul, greul mers.

Sunt un vestigiu straniu, un monstru de vitrină,
Un exponat bizar în marele muzeu,
Căutător absurd de umbră și lumină,
Ce-și lasă sub cristalul cel greu întregu-i eu.

Dar pe nuanța mată, cu unghia sângerândă,
Scobesc un ritm din urmă, un tragic alexandrin;
Cuvântul e o lamă ce-n noaptea mea flămândă
Despică izolarea și vechiul, mutul chin.

Din sticla prăbușită iau daltă și iau clește,
Să-mi tai acest exil și nodul lui suprem;
În timp ce în juru-mi peretele se-nțepește,
Eu mă dizolv în versuri... și nu mai sunt blestem.