În cubul de cristal, ca-ntr-o febrilă sferă,
Sunt condamnat la veghe și claustrat în vid,
Obsesii maladive în mintea mea proliferă,
În timp ce pe reflexii privirile-mi închid.

Vitrina e etanșă, o rece transparență,
Unde mi se multiplică spasmodic vechiul chin;
Sunt un ascet nebun, lăsat fără clemență,
Să-mi beau din potiri sfinte autarhicul venin.

Mă oglindesc steril în mii de fațete,
Iar lumea de afară e-un simulacru șters;
Mă strânge transparența acestei mute fete,
Iar timpul își oprește solemn, greul mers.

Sunt un vestigiu straniu, un monstru de vitrină,
Un exponat bizar în marele muzeu,
Căutător absurd de umbră și lumină,
Strivind sub geamul rece întreg ego-ul.

Dar pe nuanța mată, cu unghia sângerândă,
Scobesc un ritm din urmă, un tragic alexandrin;
Cuvântul e o lamă ce-n noaptea mea flămândă
Despică izolarea și claustrofobul chin.

Poemul e subversiv, e daltă și e clește,
Singurul meu exil, catharsis-ul suprem;
În timp ce-n juru-mi sticla solemn se prăbușește,
Eu mă dizolv în versuri... și nu mai sunt blestem.