Suntem doar niște umbre ce bat la porți de lut,
Purtând în piept o rană din tot ce-a fost pierdut;
Curge o noapte oarbă prin sângerânde veri
Și strângem doar în palme cenușa de mai ieri.

Trăim în rătăcire, în case fără chei,
Orbiți de mii de stele, iluzii de polei,
Iar timpul ne e cântec, și rană, și fior,
Un dor ce ne îmbracă în chip de muritor.

Când se va da deoparte și-ultima perdea,
Nu știu de m-oi speria ori bucura de ea;
Eu ce-am privit o viață printre crăpături,
Să-ntrezăresc ce-i dincolo de-omenești naturi.