uneori coboară o formă de linişte, peste doi oameni
când unul este împins şi celălalt vine, din spate
cu un şase de spade, cu o răceală a sa
cu mult prea multe spade, în asfinţit
de unde revenirea e grea
pentru că a lăsat în urmă, totul
o autenticitate, o chemare la arme
vâslitul în doi, pe un luciu străin, printre tot felul de chestii
imature, dintr-o conversaţie ce nu mai vine
din tot răul făcut, cum într-un joc de duminică
tu poţi să te zvârcoleşti, în lumina albă
şi nu mai ai cuvinte care să acopere
vezi pe cineva, care sângerează
dar nu-i simţi durerea
pentru că n-aţi ridicat niciodată o casă
împreună, o casă de turtă dulce
exact la jumătatea drumului
apoi te gândeşti, că ai putea aştepta, oricât
o să fie nevoie, doar ca să-l ai pe celălalt
în tuşe mici, pe cartea înţelepciunii
între diavol şi preot
cum o regăsire, în propria viaţă
dintr-un singur impuls
******