Să știi că e trist să nu mai visezi la ei,
să închizi ochii și să nu vină nimeni,
nici glasul care te striga pe nume,
nici mâna care te ținea când nu știai de tine.

E liniștea aia grea, care apasă în piept,
când te întinzi în pat și speri… din reflex,
că poate, în noaptea asta, măcar o dată,
o să-i vezi iar, chiar și pentru un preț nedrept.

Dar somnul vine gol, fără amintiri vii,
și te trezești de parcă nici n-ai dormit,
cu dorul lipit de tine ca o vină,
ca și cum ai fi greșit că i-ai iubit.

Și te înșeli în fiecare noapte la fel,
îți spui „poate azi”… și te agăți de nimic,
de o umbră, de-un nume, de-un chip care doare,
de-un trecut care nu mai răspunde nimic.

Iubirea rămasă nu știe să plece,
se plimbă prin tine fără rost,
strigă în gol după cei care nu mai sunt
și nu mai vin… nici măcar în visul prost.

Așa ajungi să trăiești între două absențe:
ziua fără ei, noaptea fără semn,
și cea mai grea pedeapsă nu e pierderea
ci că nici în vis nu-i mai poți ține la piept.