Din somnul greu al lutului cel mut,
Când noaptea-și cerne umbra peste ape,
Un cânt străvechi, ce n-are început,
Încearcă din uitare să se adape.

Fântâna veche-n porți de dor tresare,
Când o tăcere albă prinde grai,
Și se preface-n șoaptă și mirare,
Ca o lumină revărsată-n rai.

S-a smuls cuvântul din adânc, spre stele,
Cătând în cer răspunsul pentru noi,
Dar s-a frânt zborul aripilor mele
Și s-a întors în cumpăna din ploi.

Din apa grea a cumpenei de lemn,
O umbră s-a pierdut sclipind sub stea;
Și-a mai rămas în apă doar un semn:
Că și lumina poate lăcrima.

Atunci mi-am prins în zidul de cuvinte
Această sfântă nuntă de dureri,
Să sângereze versul dinainte
Și să renască-n caldele tăceri.